Ma vad nevoit sa fac o corectura a unui post mai vechi. Este vorba despre postul pe care l-am scris dupa ce am fost la “Capra sau cine e Sylvia” de la Teatrul Act, in care spuneam ca actorii tineri nu se ridica la inaltimea celor din “vechea garda”.  Ei bine, aseara am fost la Bulandra la “Oscar si Tanti Roz” in care Oana Pellea are alaturi trei actori tineri minunati, care fac toti trei roluri perfecte dupa parerea mea. Este vorba despre Marius Manole, Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian care mi-au aratat ca gresesc atunci cand judec o intreaga generatie de actori dupa unele deceptii pe care le-am avut vazand roluri jucate prost sau cabotin. In fapt, dupa parerea mea, exista cumva o generatie lipsa in lumea actorilor romani. Actorii de 35-50 de ani sunt cei care mie imi pare ca lipsesc (cu cateva exceptii fireste).

Este cumva generatia parintilor nostri nascuti la inceput de comunism si care si-au trait ce aveau mai frumos de trait in comunism. Fara directie, fara viziune si fara asteptari prea mari. Ceea ce a venit dupa 1989 pare ca a venit prea tarziu pentru ei dar prea devreme pentru a renunta in acelasi timp. Este adevarata generatie de sacrificiu, cea pentru care viata copiilor a fost singurul scop si motiv pentru a trai. Noi am inteles incet incet ca trebuie sa traim pentru noi inainte de toate. Da, copiii sunt importanti, dar ei sunt oameni cu destin propriu. Trebuie sa-i lasam sa zboare, sa traiasca. Nu le mai spunem noi cum sa traiasca, cum si ce sa invete si pe cine sa iubeasca sau sa urasca.Iar noi trebuie sa ne bucuram de vietile noastre cu tot ce e mai plin in ele.

“Oscar si Tanti Roz” pare ca sare cumva generatia de mijloc. E o combinatie de bunici si nepoti care viseaza impreuna la viata de dincolo de moarte, la viata care trebuie traita in fiecare zi de catre fiecare dintre noi cu Dumnezeu alaturi.

Saptamana trecuta am fost la teatrul ACT la “Capra sau cine e Sylvia”. Inainte sa imi exersez talentele critice asupra spectacolului trebuie sa precizez ca nu am mai fost de foarte mult timp la teatru, din cauza ca lucram la radio seara si practic imi era imposibil sa ma intersectez cu evenimentele de seara. O sa scriu cateva randuri si despre asta dar cu alta ocazie.

Revenind la piesa de la ACT o sa spun inainte de toate ca, snob fiind, daca nu ar fi fost Marcel Iures pe afis probabil nu as fi acceptat fara rezerve sa merg sa vad “Capra sau cine e Sylvia”, si asta pentru ca ma numar printre aceia care considera ca dupa ce vor disparea marii actori din generatia parintilor mei sau mai batrani, ne vom trezi intr-un mare vid de competenta pe tema asta. Asa cum de fapt se intrevede un mare vid de competenta pe mai toate temele: nu mai avem profesori, nu mai avem ingineri, nu mai avem artisti plastici, etc… M-as opri insa, spunand ca parca in lumea asta a actorilor si mai ales regizorilor se intrevede cate ceva. Asa, sa nu uit, piesa

Un exercitiu de toleranta foarte bine dirijat de catre Alexandru Dabija, in care Marcel Iures isi controleaza perfect emotiile si demonstreaza ca un mare actor are in el o mie de personaje. Punerea in scena este una simpla si de bun simt, iar ceilalti trei actori nu fac decat sa scoata din Iures toate fetele pe care acesta ni le poate arata. Emilia Dobrin joaca simplu si corect, Constantin Draganescu trece putin limita vulgaritatii in incercarea de a fi cat mai real dar ramane totusi in limitele personajului iar Marius Damian demonstreaza ceea ce am scris mai sus, si anume ca cei tineri inca nu par pregatiti sa se ridice la nivelul “batranilor”. In ansamblu sunt doua ore in care va puteti exersa marjele de toleranta intr-un joc al intelegerii fiecaruia dintre noi al dreptului la libertate sexuala si personala si a respectarii spatiului intim, cel atat de greu pus la incercare in nebunia de azi.

Aruncati un ochi pe

http://www.teatrulact.ro/index.php?pag=stagiunea&cat=spectacole&id=107

si mergeti sa vedeti “Capra sau cine e Sylvia”.