In sfarsit vedem verde in fata ochilor. Totul a reinviat, copacii au inflorit, frunzele apar si transforma lumea gri in ceea ce noi numim “viu”. Weekend-ul pe care tocmai l-am incheiat m-a trimis prin imprejurimile satului in care de cativa ani imi petrec clipele de liniste. Undeva pe langa Valenii de Munte (Prahova) se afla Teisani si Olteni doua sate care traversate cu masina pe DN1A nu par deloc ispititoare. Am incalecat insa pe bicicleta si am descoperit cateva din locurile pe care nu le stim. Locurile care sunt acolo de mult dar pe care nu le vedem niciodata. Cu livezi inflorite, cu case batranesti, cu biserici seculare, cu aer curat si curti mari si ordonate. Ceea ce povestesc eu aici este un indemn pentru a iesi din rand, a iesi de pe drumul care pare prestabilit, de pe traditionalul DN si a merge sa vezi ce e dincolo de ce iti poate arata privirea din goana masinii. Asa cum strabatem Europa in goana pe autostrazi in cautarea unui mare oras, cu nostalgia continua a ceea ce se vede dincolo de drum, tot asa si la noi frumosul si aerul se afla mult mai aproape decat pare. E ceea ce ne-a lasat Dumnezeu chiar langa noi. Deci luati bicicleta si alergati printre dealuri pentru ca locurile astea minunate va asteapta. De-o viata.

Azi la ora 15.00 am stat de vorba live la Guerrilla cu doi muzicieni britanici de exceptie. Impreuna cu Bogdan Serban am facut un interviu de aproximativ 30 de minute cu Alan Wilder (ex. Depeche Mode) si Paul Kendall unul dintre producatorii importanti de muzica din Anglia, un om care chiar si la noi in studio fugea de aparatul foto spunand ca locul lui este in studioul de inregistrare.

Despre ce am vorbit? Despre muzica, despre ce inseamna tehnologia intersectata cu notele si muzica, despre Depeche Mode si despre toleranta. Toleranta in muzica. A fost un chat foarte relaxat cu doi oameni care ne-au demonstrat ce inseamna sa ai viziune. Alan a fost pentru multa vreme creierul celor de la Depeche si omul care a adus cu el tehnici noi in muzica. Acum, intrebat daca si-a schimbat crezul, a raspuns ca nici gand. Ba dimpotriva, posibilitatile de exploatare a tehnologiei in muzica par fara sfarsit. Despre calitatea sunetului insa am decis cu totii ca vinilul este de neegalat. Totusi MP3-urile au facut din muzica fenomenul mondial actual iar point-ul pe care l-a subliniat Alan Wilder a fost ca, desi MP3-urile pierd din calitate (ceea ce se intampla chiar si cu CD-urile), nu prea conteaza cata vreme ascultatorii sunt in cea mai mare parte nu tocmai avizati in ceea ce priveste sunetul cu tot ce inseamna el. Cu alte cuvinte majoritatea “consuma” mai curand melodia si mai putin sunetul. Despre RECOIL ca si produs muzical cei doi spun ca este doar o expresie a mintii lor pe care vor sa o impartaseasca si altora, muzica nefiind deloc comerciala ci mai curand de nisa. Sunt sample-uri vechi (gospel sau classic sau cine stie ce old style) “actualizate” ca sunet si concept intr-o muzica undeva intre psihedelic-ul celor de la Pink Floyd si greutatea celor de la Massive Attack. Colectia lor de cantece se numeste chiar “Selected” si va sfatuiesc sa o consumati cu atentie.

Si nu, Alan nu se intoarce in Depeche Mode desi au cantat “Somebody” impreuna de curand la Albert Hall intr-un concert de caritate. Totusi noua ne-a spus “you’ll never know”

So, so you think you can tell
Heaven from Hell,
Blue skys from pain.
Can you tell a green field
From a cold steel rail?
A smile from a veil?
Do you think you can tell?

And did they get you to trade
Your heros for ghosts?
Hot ashes for trees?
Hot air for a cool breeze?
Cold comfort for change?
And did you exchange
A walk on part in the war
For a lead role in a cage?

How I wish, how I wish you were here.
We’re just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year,
Running over the same old ground.
What have we found?
The same old fears.
Wish you were here.

Ma vad nevoit sa fac o corectura a unui post mai vechi. Este vorba despre postul pe care l-am scris dupa ce am fost la “Capra sau cine e Sylvia” de la Teatrul Act, in care spuneam ca actorii tineri nu se ridica la inaltimea celor din “vechea garda”.  Ei bine, aseara am fost la Bulandra la “Oscar si Tanti Roz” in care Oana Pellea are alaturi trei actori tineri minunati, care fac toti trei roluri perfecte dupa parerea mea. Este vorba despre Marius Manole, Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian care mi-au aratat ca gresesc atunci cand judec o intreaga generatie de actori dupa unele deceptii pe care le-am avut vazand roluri jucate prost sau cabotin. In fapt, dupa parerea mea, exista cumva o generatie lipsa in lumea actorilor romani. Actorii de 35-50 de ani sunt cei care mie imi pare ca lipsesc (cu cateva exceptii fireste).

Este cumva generatia parintilor nostri nascuti la inceput de comunism si care si-au trait ce aveau mai frumos de trait in comunism. Fara directie, fara viziune si fara asteptari prea mari. Ceea ce a venit dupa 1989 pare ca a venit prea tarziu pentru ei dar prea devreme pentru a renunta in acelasi timp. Este adevarata generatie de sacrificiu, cea pentru care viata copiilor a fost singurul scop si motiv pentru a trai. Noi am inteles incet incet ca trebuie sa traim pentru noi inainte de toate. Da, copiii sunt importanti, dar ei sunt oameni cu destin propriu. Trebuie sa-i lasam sa zboare, sa traiasca. Nu le mai spunem noi cum sa traiasca, cum si ce sa invete si pe cine sa iubeasca sau sa urasca.Iar noi trebuie sa ne bucuram de vietile noastre cu tot ce e mai plin in ele.

“Oscar si Tanti Roz” pare ca sare cumva generatia de mijloc. E o combinatie de bunici si nepoti care viseaza impreuna la viata de dincolo de moarte, la viata care trebuie traita in fiecare zi de catre fiecare dintre noi cu Dumnezeu alaturi.

Dupa ce am scris despre teatru iata-ma scriind despre film. Sper sa nu alunec pe panta criticii dar ma vad nevoit sa scriu cateva cuvinte despre un film minunat sau mai bine spus despre o poveste minunata. O sa incep prin a spune ca am vazut filmul la AFI Cotroceni acolo unde mi-a fost dat sa vad cea mai mare varietate de “animale urbane” descrise candva la noi la Guerrilla in campania anti-mitocanie. Tot felul de femei “bricolate” de mana cu tampiti agresivi si analfabeti. O tara a minunilor pana la urma

Sa revenim la film. Eu personal nu imi aduc aminte aproape niciodata ce visez dar daca ar fi sa pot face asta, sa-mi amintesc visele, cred ca mi-ar placea sa stiu despre mine ca visez precum Alice. Visul ei nu este nici frumos nici urat, este o mica viata cu tot ce are ea, bun si rau, frumos si urat, cu demoni si zane si cu mult umor. Filmul se bucura de o distributie perfecta, de efecte minunat lucrate si de promovare destul de discreta. Adevarul este ca dupa dementa creata de “Avatar” e greu sa ne mai deranjeze vreun film prea curand in ceea ce priveste promovarea. Mi se pare interesant ca “Alice In Wonderland” s-a vandut mai bine in America in prima saptamana decat “Avatar”. E genul de poveste cu care ne-am nascut in suflet. Daca vreti sa va binedispuneti, sa uitati pentru doua ore de lumea din jur si sa visati cu ochii deschisi mergeti si vedeti-i pe Alice si pe un Johnny Depp fooooarte simpatic as “The Hatter”!

Cand am plecat de la film ma gandeam daca mi-ar placea sa vad o continuare. Hmm, greu de spus. Parca as vrea si parca n-as vrea. Avem cu totii in minte cateva esecuri gen Shrek si parca nu as vrea sa se intample asa si cu Alice dar pe de alta parte parca as vrea ca visul sa mearga mai departe.