De ceva vreme imi petrec viata alaturi de cainele prietenului meu Robi plecat sa cucereasca lumea. De fapt este o catea ciobanesc mioritic pe nume Bamse – care este cainele din imaginea alaturata. Da, este o catea desi se numeste Bamse care (dupa cum spun cunoscatorii) era un urs din desenele animate. Ei bine a avea un caine implica ceva responsabilitate si efort dar pana la urma se compenseaza cu fun-ul. Asta pana cand s-a intamplat ceea ce voi povesti pe scurt aici.

Am plecat in weekend sa cuceresc ceva dealuri calarind bicicleta si sa tund ceva pomi prin curte si cand am revenit, stupoare. Am gasit acasa cainele din imaginea numarul doi. Un specimen de ogar cu cap de ciobanesc, cu sprancenele precum Mircea Albulescu (sa ma scuze marele actor), si cu o fata de parca s-a sfarsit lumea. Cainele minunat care facea furori in cartier, care sarea jucaus de colo colo desi e ceva mai mare decat mine, disparuse.

De ce s-a intamplat nenorocirea? Pai cica asa se face. O data pe an trebuie sa-si lepede parul si sa ne arate tuturor exact ce oase poseda sub blana ei care ar face orice oaie sa para cheala.

Intrebarea este daca ea este de acord cu toata povestea asta. Pai din pacate nu are cuvinte sa ne spuna dar fata si atitudinea ei spun totul. Parca ar fi un om lasat in fundul gol la Mall spre deliciul si stupoarea auditoriului. Astept cu nerabdare sa-i creasca parul la loc (chestie care se va intampla probabil spre toamna) spre a ma bucura de un ciobanesc mioritic autentic.

Bamse te iubesc!

In sfarsit vedem verde in fata ochilor. Totul a reinviat, copacii au inflorit, frunzele apar si transforma lumea gri in ceea ce noi numim “viu”. Weekend-ul pe care tocmai l-am incheiat m-a trimis prin imprejurimile satului in care de cativa ani imi petrec clipele de liniste. Undeva pe langa Valenii de Munte (Prahova) se afla Teisani si Olteni doua sate care traversate cu masina pe DN1A nu par deloc ispititoare. Am incalecat insa pe bicicleta si am descoperit cateva din locurile pe care nu le stim. Locurile care sunt acolo de mult dar pe care nu le vedem niciodata. Cu livezi inflorite, cu case batranesti, cu biserici seculare, cu aer curat si curti mari si ordonate. Ceea ce povestesc eu aici este un indemn pentru a iesi din rand, a iesi de pe drumul care pare prestabilit, de pe traditionalul DN si a merge sa vezi ce e dincolo de ce iti poate arata privirea din goana masinii. Asa cum strabatem Europa in goana pe autostrazi in cautarea unui mare oras, cu nostalgia continua a ceea ce se vede dincolo de drum, tot asa si la noi frumosul si aerul se afla mult mai aproape decat pare. E ceea ce ne-a lasat Dumnezeu chiar langa noi. Deci luati bicicleta si alergati printre dealuri pentru ca locurile astea minunate va asteapta. De-o viata.

Azi la ora 15.00 am stat de vorba live la Guerrilla cu doi muzicieni britanici de exceptie. Impreuna cu Bogdan Serban am facut un interviu de aproximativ 30 de minute cu Alan Wilder (ex. Depeche Mode) si Paul Kendall unul dintre producatorii importanti de muzica din Anglia, un om care chiar si la noi in studio fugea de aparatul foto spunand ca locul lui este in studioul de inregistrare.

Despre ce am vorbit? Despre muzica, despre ce inseamna tehnologia intersectata cu notele si muzica, despre Depeche Mode si despre toleranta. Toleranta in muzica. A fost un chat foarte relaxat cu doi oameni care ne-au demonstrat ce inseamna sa ai viziune. Alan a fost pentru multa vreme creierul celor de la Depeche si omul care a adus cu el tehnici noi in muzica. Acum, intrebat daca si-a schimbat crezul, a raspuns ca nici gand. Ba dimpotriva, posibilitatile de exploatare a tehnologiei in muzica par fara sfarsit. Despre calitatea sunetului insa am decis cu totii ca vinilul este de neegalat. Totusi MP3-urile au facut din muzica fenomenul mondial actual iar point-ul pe care l-a subliniat Alan Wilder a fost ca, desi MP3-urile pierd din calitate (ceea ce se intampla chiar si cu CD-urile), nu prea conteaza cata vreme ascultatorii sunt in cea mai mare parte nu tocmai avizati in ceea ce priveste sunetul cu tot ce inseamna el. Cu alte cuvinte majoritatea “consuma” mai curand melodia si mai putin sunetul. Despre RECOIL ca si produs muzical cei doi spun ca este doar o expresie a mintii lor pe care vor sa o impartaseasca si altora, muzica nefiind deloc comerciala ci mai curand de nisa. Sunt sample-uri vechi (gospel sau classic sau cine stie ce old style) “actualizate” ca sunet si concept intr-o muzica undeva intre psihedelic-ul celor de la Pink Floyd si greutatea celor de la Massive Attack. Colectia lor de cantece se numeste chiar “Selected” si va sfatuiesc sa o consumati cu atentie.

Si nu, Alan nu se intoarce in Depeche Mode desi au cantat “Somebody” impreuna de curand la Albert Hall intr-un concert de caritate. Totusi noua ne-a spus “you’ll never know”