So, so you think you can tell
Heaven from Hell,
Blue skys from pain.
Can you tell a green field
From a cold steel rail?
A smile from a veil?
Do you think you can tell?

And did they get you to trade
Your heros for ghosts?
Hot ashes for trees?
Hot air for a cool breeze?
Cold comfort for change?
And did you exchange
A walk on part in the war
For a lead role in a cage?

How I wish, how I wish you were here.
We’re just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year,
Running over the same old ground.
What have we found?
The same old fears.
Wish you were here.

Ma vad nevoit sa fac o corectura a unui post mai vechi. Este vorba despre postul pe care l-am scris dupa ce am fost la “Capra sau cine e Sylvia” de la Teatrul Act, in care spuneam ca actorii tineri nu se ridica la inaltimea celor din “vechea garda”.  Ei bine, aseara am fost la Bulandra la “Oscar si Tanti Roz” in care Oana Pellea are alaturi trei actori tineri minunati, care fac toti trei roluri perfecte dupa parerea mea. Este vorba despre Marius Manole, Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian care mi-au aratat ca gresesc atunci cand judec o intreaga generatie de actori dupa unele deceptii pe care le-am avut vazand roluri jucate prost sau cabotin. In fapt, dupa parerea mea, exista cumva o generatie lipsa in lumea actorilor romani. Actorii de 35-50 de ani sunt cei care mie imi pare ca lipsesc (cu cateva exceptii fireste).

Este cumva generatia parintilor nostri nascuti la inceput de comunism si care si-au trait ce aveau mai frumos de trait in comunism. Fara directie, fara viziune si fara asteptari prea mari. Ceea ce a venit dupa 1989 pare ca a venit prea tarziu pentru ei dar prea devreme pentru a renunta in acelasi timp. Este adevarata generatie de sacrificiu, cea pentru care viata copiilor a fost singurul scop si motiv pentru a trai. Noi am inteles incet incet ca trebuie sa traim pentru noi inainte de toate. Da, copiii sunt importanti, dar ei sunt oameni cu destin propriu. Trebuie sa-i lasam sa zboare, sa traiasca. Nu le mai spunem noi cum sa traiasca, cum si ce sa invete si pe cine sa iubeasca sau sa urasca.Iar noi trebuie sa ne bucuram de vietile noastre cu tot ce e mai plin in ele.

“Oscar si Tanti Roz” pare ca sare cumva generatia de mijloc. E o combinatie de bunici si nepoti care viseaza impreuna la viata de dincolo de moarte, la viata care trebuie traita in fiecare zi de catre fiecare dintre noi cu Dumnezeu alaturi.

Dupa ce am scris despre teatru iata-ma scriind despre film. Sper sa nu alunec pe panta criticii dar ma vad nevoit sa scriu cateva cuvinte despre un film minunat sau mai bine spus despre o poveste minunata. O sa incep prin a spune ca am vazut filmul la AFI Cotroceni acolo unde mi-a fost dat sa vad cea mai mare varietate de “animale urbane” descrise candva la noi la Guerrilla in campania anti-mitocanie. Tot felul de femei “bricolate” de mana cu tampiti agresivi si analfabeti. O tara a minunilor pana la urma

Sa revenim la film. Eu personal nu imi aduc aminte aproape niciodata ce visez dar daca ar fi sa pot face asta, sa-mi amintesc visele, cred ca mi-ar placea sa stiu despre mine ca visez precum Alice. Visul ei nu este nici frumos nici urat, este o mica viata cu tot ce are ea, bun si rau, frumos si urat, cu demoni si zane si cu mult umor. Filmul se bucura de o distributie perfecta, de efecte minunat lucrate si de promovare destul de discreta. Adevarul este ca dupa dementa creata de “Avatar” e greu sa ne mai deranjeze vreun film prea curand in ceea ce priveste promovarea. Mi se pare interesant ca “Alice In Wonderland” s-a vandut mai bine in America in prima saptamana decat “Avatar”. E genul de poveste cu care ne-am nascut in suflet. Daca vreti sa va binedispuneti, sa uitati pentru doua ore de lumea din jur si sa visati cu ochii deschisi mergeti si vedeti-i pe Alice si pe un Johnny Depp fooooarte simpatic as “The Hatter”!

Cand am plecat de la film ma gandeam daca mi-ar placea sa vad o continuare. Hmm, greu de spus. Parca as vrea si parca n-as vrea. Avem cu totii in minte cateva esecuri gen Shrek si parca nu as vrea sa se intample asa si cu Alice dar pe de alta parte parca as vrea ca visul sa mearga mai departe.

Saptamana trecuta am fost la teatrul ACT la “Capra sau cine e Sylvia”. Inainte sa imi exersez talentele critice asupra spectacolului trebuie sa precizez ca nu am mai fost de foarte mult timp la teatru, din cauza ca lucram la radio seara si practic imi era imposibil sa ma intersectez cu evenimentele de seara. O sa scriu cateva randuri si despre asta dar cu alta ocazie.

Revenind la piesa de la ACT o sa spun inainte de toate ca, snob fiind, daca nu ar fi fost Marcel Iures pe afis probabil nu as fi acceptat fara rezerve sa merg sa vad “Capra sau cine e Sylvia”, si asta pentru ca ma numar printre aceia care considera ca dupa ce vor disparea marii actori din generatia parintilor mei sau mai batrani, ne vom trezi intr-un mare vid de competenta pe tema asta. Asa cum de fapt se intrevede un mare vid de competenta pe mai toate temele: nu mai avem profesori, nu mai avem ingineri, nu mai avem artisti plastici, etc… M-as opri insa, spunand ca parca in lumea asta a actorilor si mai ales regizorilor se intrevede cate ceva. Asa, sa nu uit, piesa

Un exercitiu de toleranta foarte bine dirijat de catre Alexandru Dabija, in care Marcel Iures isi controleaza perfect emotiile si demonstreaza ca un mare actor are in el o mie de personaje. Punerea in scena este una simpla si de bun simt, iar ceilalti trei actori nu fac decat sa scoata din Iures toate fetele pe care acesta ni le poate arata. Emilia Dobrin joaca simplu si corect, Constantin Draganescu trece putin limita vulgaritatii in incercarea de a fi cat mai real dar ramane totusi in limitele personajului iar Marius Damian demonstreaza ceea ce am scris mai sus, si anume ca cei tineri inca nu par pregatiti sa se ridice la nivelul “batranilor”. In ansamblu sunt doua ore in care va puteti exersa marjele de toleranta intr-un joc al intelegerii fiecaruia dintre noi al dreptului la libertate sexuala si personala si a respectarii spatiului intim, cel atat de greu pus la incercare in nebunia de azi.

Aruncati un ochi pe

http://www.teatrulact.ro/index.php?pag=stagiunea&cat=spectacole&id=107

si mergeti sa vedeti “Capra sau cine e Sylvia”.

De o saptamana m-am intors in tara cu un puternic sentiment de “refresh”. In primul rand m-a primit aici aerul. Ne plangem tot timpul de mizeria din tara asta dar nu suntem constienti ca de fapt aerul nostru este foarte bun, pamantul e bun, apa e buna si poate numai noi suntem putin defecti. Nu vreau sa fac o pledoarie pentru Romania, dar vreau sa spun ca daca privim Pamantul ca pe o singura tara (ceea ce in spiritul unui om deschis este un demers necesar) locul asta in care ne aflam noi nu este unul deloc rau. Romania este un loc aflat cumva la jumatatea drumului intre saracie si dezordine pe de o parte si bogatie si ordine pe de alta. Aici oamenii incep parca sa inteleaga ca mizeria din jur e de fapt mizeria din noi. Timid dar totusi vizibil incepem sa intelegem ca ignoranta vanduta de catre comunism sub eticheta de dreptate sociala nu a fost altceva decat reteta perfecta pentru paragina in care a fost adusa Romania. In India am inteles insa ca si fara comunism se poate ajunge cam tot acolo. In India, dupa plecarea britanicilor, s-a vandut ideea ca poporul este cel care este propriul lui stapan si ca totul este al tuturor. Ca si in comunismul nostru totul al tuturor este egal cu nimic al nimanui de fapt. Romania insa ne arata incet incet o alta fata. Aici cam totul incepe sa fie al cuiva (chiar daca in cea mai mare masura totul apartine fostilor nomenclaturisti) ceea ce face ca spatiul privat sa capete o oarecare ordine. Astfel si spatiul public pare ca incepe sa se schimbe.

Intrebarea care se pune este cata rabdare avem cu noi? Stam aici si rabdam? Sau alegem ceva diferit? Alegem locul in care nimic nu se schimba si domneste paragina sau locul in care lucrurile par deja aranjate? Romania e undeva la jumatate.

Pentru mine optiunea locului “gata aranjat” pare cea mai buna. Nu vreau sa traiesc intr-un loc in care oamenilor nu le pasa de mizeria din ei si din jurul lor, nu vreau nici un loc in care drumul de parcurs pare prea lung, ci mai curand as alege un loc gata curatat moral si material.