Merita sa urci pana pe platoul Malita din Fagaras  pe bicicleta, cu un ARO din 1980 si in remorca unui tractor preistoric? Merita! Dupa, urmeaza o coborare de 30 de km pe un drum aproximativ forestier, pe alocuri impracticabil cu masina, dar excelent pentru bicicleta. Intre urcare si coborare un hiking pana pe varful Moldoveanu iti aduce satisfactia ca ai fost in locul in care au fost cel mult 1% dintre concetateni.

Povestea unei astfel de aventuri presupune un drum vineri cu masina pe autostrada pana la Pitesti, apoi cam 20 de km spre Campulung pana la Piscani si inca 50 pana la Nucsoara. Urmeaza drumul forestier despre care vorbeam mai sus accesibil cu masini 4X4 sau evident cu un Logan la care tineti mai putin. Aventura noastra a presupus adunarea a 30 de oameni, 10 corturi, 3 masini de teren, un tractor cu remorca, un ARO si doua biciclete.  Ce a iesit arata ca o tabara de oameni mari. Cu expeditiile aferente, focul de tabara si discutii de tot felul. Muzica a fost prezenta si ea pe alocuri din I-pod-ul meu via masina lui Sergiu (multumim). Am prins si finalul ploii de Perseide in prima noapte, am petrecut ceva timp si cu ciobanii mioritici si am facut curat luna la plecare!

Si ca sa ne fie cu noroc ne-a iesit si mireasa in cale la Domnesti duminica la plecare!

Pe 26 iunie la 2 Mai se intampla un Triathlon organizat de un amic de-al meu. E vorba despre o tura de alergare intre 2 Mai si Vama Veche, o tura de inot in golf la 2 Mai si una cu bicicleta pe o ruta dinspre 2 Mai catre interior spre Limanu. Detalii gasiti pe www.faraasfalt.ro.

Asta e introducerea la tura pe care am facut-o eu cu bicicleta in weekend. Cam aceeasi de la Triathlon dar plecand din Vama si cu o bucla mai mare pentru ca am gresit drumul. Combinatia de dat cu bicicleta si stat la mare pe plaja mi se pare minunata. Habar n-aveam ca pe langa Limanu e o padure care arata decent si ca mai sunt si alte lucruri de vazut cum ar fi o ferma de struti si un canion dobrogean cu terase naturale.

Am mai vazut si alte lighioane pe traseu si m-am jucat cu un sarpe despre care n-am habar daca era veninos sau nu Ideea e ca daca aveti cum sa va luati biclele cu voi cand mergeti in Vama ar fi bine sa o faceti. Drumurile peste dealuri si campii pe drumuri forestiere printre lanuri de grau si culturi de mazare e o placere!

Urmatoarea tura back on Teisani hills!!!

C&C Music Factory

Tina Turner – visul tuturor tinerilor de dupa ‘89

Balanel si Miaunel – de vis!

Dupa ce anul trecut mi-am reluat obiceiul de a urca munti (o sa scriu si despre asta la un moment dat) anul asta m-am urcat din nou pe bicicleta. Si nu pentru a mai da cate o tura prin Bucuresti asa cum am mai facut din cand in cand, ci pentru a merge off road pe unde ma taie capul. Pentru asta mai multe conditii trebuiau sa fie indeplinite. In primul rand cheful. Cu totii ne spunem “ce tare!” cand auzim ca oamenii din jurul nostru fac diverse lucruri dar de aici si pana la a le face si noi drumul e lung. Apoi, cu cheful starnit, trebuie sa gasesti oamenii potriviti cu care sa te anturezi la povestea asta cu bicicleta. Nu spun ca o experienta solitara este imposibila dar fun-ul este cu totul altul atunci cand o faci cu prietenii. Iti mai trebuie o bicicleta (normal) si nu una super performanta ci doar una pe care sa te poti baza si in sfarsit ceva conditie fizica. In principiu mi-am propus sa nu ratez nici un weekend de mers cu bicicleta anul asta mai ales ca in principiu toate conditiile de mai sus par sa fie indeplinite in cazul meu.

Prima tura pe anul asta a fost acum doua saptamani, in doua reprize de cate o zi, in zona Teisani – Slanic – Valenii de Munte. Despre zona pot spune ca ofera alternativele perfecte. Ori varianta de asfalt cu drumuri foarte bune si putin circulate, ori varianta de off road pe dealuri care ofera coborari absolut minunate si ceva urcari de categorie medie. Pentru prima zi am ales varianta de asfalt cu plecare din Teisani pe drumul spre Slanic, apoi prin Olteni pana la Valenii de Munte si intoarcere pe un drum alternativ. Zona este absolut minunata cu livezi de pruni si meri infloriti, case batranesti si case noi amestecate cumva intr-o liniste odihnitoare si drumuri care urca si coboara, perfecte pentru incalzire si o tura de 3-4 ore.

A doua zi varianta off road ne-a adus si ceea ce asteptam cu adevarat. O tura mai grea de mers combinat pe asfalt si off road, peste cateva dealuri care ne-au pus la incercare bicicletele si muschii. Plecarea a fost tot din Teisani si tot pe drumul spre Slanic dar a continuat cu o iesire pe o carare prin padure, apoi peste dealuri fara vreun drum de urmat si la sfarsit un drum forestier si o ultima portiune de asfalt. Toata tura a insumat cam 20 de km cu asolut tot ce iti poti dori sa intalnesti pe parcurs. Tot traseul a fost cumva intre Valea Slanicului si Valea Teleajenului asa ca era imposibil sa ne ratacim. Am scapat din vedere ca trebuia sa avem ceva mancare la noi asa ca daca plecati la drum peste dealuri va sfatuiesc sa luati cava de mancare in rucsac si apa cat cuprinde.

Concluzia ar fi ca daca vreti sa aveti parte de o tura foarte buna de mers cu bicicleta on si off road puteti incerca zona aflata intre vaile Teleajenului (drumul spre Cheia), Slanicului si chiar mai departe Valea Doftanei (Brebu) si pana in Valea Prhovei. Traseul de urmat ar fi cu masina Bucuresti – Valenii de Munte si apoi cu bicicleta Teisani – Slanic – Varbilau – Alunis – Pietriceaua – Brebu – Campina. Cum va recuperati apoi masina din Valani? Inapoi pe bicicleta sau daca luati cu voi un follower ca la Turul Frantei.

Spor si vant din spate va doresc!

Am plecat in weekend sa cuceresc ceva dealuri calarind bicicleta si sa tund ceva pomi prin curte si cand am revenit, stupoare. Am gasit acasa cainele din imaginea numarul doi. Un specimen de ogar cu cap de ciobanesc, cu sprancenele precum Mircea Albulescu (sa ma scuze marele actor), si cu o fata de parca s-a sfarsit lumea. Cainele minunat care facea furori in cartier, care sarea jucaus de colo colo desi e ceva mai mare decat mine, disparuse.

De ce s-a intamplat nenorocirea? Pai cica asa se face. O data pe an trebuie sa-si lepede parul si sa ne arate tuturor exact ce oase poseda sub blana ei care ar face orice oaie sa para cheala.

Intrebarea este daca ea este de acord cu toata povestea asta. Pai din pacate nu are cuvinte sa ne spuna dar fata si atitudinea ei spun totul. Parca ar fi un om lasat in fundul gol la Mall spre deliciul si stupoarea auditoriului. Astept cu nerabdare sa-i creasca parul la loc (chestie care se va intampla probabil spre toamna) spre a ma bucura de un ciobanesc mioritic autentic.

Bamse te iubesc!

In sfarsit vedem verde in fata ochilor. Totul a reinviat, copacii au inflorit, frunzele apar si transforma lumea gri in ceea ce noi numim “viu”. Weekend-ul pe care tocmai l-am incheiat m-a trimis prin imprejurimile satului in care de cativa ani imi petrec clipele de liniste. Undeva pe langa Valenii de Munte (Prahova) se afla Teisani si Olteni doua sate care traversate cu masina pe DN1A nu par deloc ispititoare. Am incalecat insa pe bicicleta si am descoperit cateva din locurile pe care nu le stim. Locurile care sunt acolo de mult dar pe care nu le vedem niciodata. Cu livezi inflorite, cu case batranesti, cu biserici seculare, cu aer curat si curti mari si ordonate. Ceea ce povestesc eu aici este un indemn pentru a iesi din rand, a iesi de pe drumul care pare prestabilit, de pe traditionalul DN si a merge sa vezi ce e dincolo de ce iti poate arata privirea din goana masinii. Asa cum strabatem Europa in goana pe autostrazi in cautarea unui mare oras, cu nostalgia continua a ceea ce se vede dincolo de drum, tot asa si la noi frumosul si aerul se afla mult mai aproape decat pare. E ceea ce ne-a lasat Dumnezeu chiar langa noi. Deci luati bicicleta si alergati printre dealuri pentru ca locurile astea minunate va asteapta. De-o viata.

Azi la ora 15.00 am stat de vorba live la Guerrilla cu doi muzicieni britanici de exceptie. Impreuna cu Bogdan Serban am facut un interviu de aproximativ 30 de minute cu Alan Wilder (ex. Depeche Mode) si Paul Kendall unul dintre producatorii importanti de muzica din Anglia, un om care chiar si la noi in studio fugea de aparatul foto spunand ca locul lui este in studioul de inregistrare.

Despre ce am vorbit? Despre muzica, despre ce inseamna tehnologia intersectata cu notele si muzica, despre Depeche Mode si despre toleranta. Toleranta in muzica. A fost un chat foarte relaxat cu doi oameni care ne-au demonstrat ce inseamna sa ai viziune. Alan a fost pentru multa vreme creierul celor de la Depeche si omul care a adus cu el tehnici noi in muzica. Acum, intrebat daca si-a schimbat crezul, a raspuns ca nici gand. Ba dimpotriva, posibilitatile de exploatare a tehnologiei in muzica par fara sfarsit. Despre calitatea sunetului insa am decis cu totii ca vinilul este de neegalat. Totusi MP3-urile au facut din muzica fenomenul mondial actual iar point-ul pe care l-a subliniat Alan Wilder a fost ca, desi MP3-urile pierd din calitate (ceea ce se intampla chiar si cu CD-urile), nu prea conteaza cata vreme ascultatorii sunt in cea mai mare parte nu tocmai avizati in ceea ce priveste sunetul cu tot ce inseamna el. Cu alte cuvinte majoritatea “consuma” mai curand melodia si mai putin sunetul. Despre RECOIL ca si produs muzical cei doi spun ca este doar o expresie a mintii lor pe care vor sa o impartaseasca si altora, muzica nefiind deloc comerciala ci mai curand de nisa. Sunt sample-uri vechi (gospel sau classic sau cine stie ce old style) “actualizate” ca sunet si concept intr-o muzica undeva intre psihedelic-ul celor de la Pink Floyd si greutatea celor de la Massive Attack. Colectia lor de cantece se numeste chiar “Selected” si va sfatuiesc sa o consumati cu atentie.

Si nu, Alan nu se intoarce in Depeche Mode desi au cantat “Somebody” impreuna de curand la Albert Hall intr-un concert de caritate. Totusi noua ne-a spus “you’ll never know”

And did they get you to trade
Your heros for ghosts?
Hot ashes for trees?
Hot air for a cool breeze?
Cold comfort for change?
And did you exchange
A walk on part in the war
For a lead role in a cage?

How I wish, how I wish you were here.
We’re just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year,
Running over the same old ground.
What have we found?
The same old fears.
Wish you were here.

Ma vad nevoit sa fac o corectura a unui post mai vechi. Este vorba despre postul pe care l-am scris dupa ce am fost la “Capra sau cine e Sylvia” de la Teatrul Act, in care spuneam ca actorii tineri nu se ridica la inaltimea celor din “vechea garda”.  Ei bine, aseara am fost la Bulandra la “Oscar si Tanti Roz” in care Oana Pellea are alaturi trei actori tineri minunati, care fac toti trei roluri perfecte dupa parerea mea. Este vorba despre Marius Manole, Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian care mi-au aratat ca gresesc atunci cand judec o intreaga generatie de actori dupa unele deceptii pe care le-am avut vazand roluri jucate prost sau cabotin. In fapt, dupa parerea mea, exista cumva o generatie lipsa in lumea actorilor romani. Actorii de 35-50 de ani sunt cei care mie imi pare ca lipsesc (cu cateva exceptii fireste).

Este cumva generatia parintilor nostri nascuti la inceput de comunism si care si-au trait ce aveau mai frumos de trait in comunism. Fara directie, fara viziune si fara asteptari prea mari. Ceea ce a venit dupa 1989 pare ca a venit prea tarziu pentru ei dar prea devreme pentru a renunta in acelasi timp. Este adevarata generatie de sacrificiu, cea pentru care viata copiilor a fost singurul scop si motiv pentru a trai. Noi am inteles incet incet ca trebuie sa traim pentru noi inainte de toate. Da, copiii sunt importanti, dar ei sunt oameni cu destin propriu. Trebuie sa-i lasam sa zboare, sa traiasca. Nu le mai spunem noi cum sa traiasca, cum si ce sa invete si pe cine sa iubeasca sau sa urasca.Iar noi trebuie sa ne bucuram de vietile noastre cu tot ce e mai plin in ele.

“Oscar si Tanti Roz” pare ca sare cumva generatia de mijloc. E o combinatie de bunici si nepoti care viseaza impreuna la viata de dincolo de moarte, la viata care trebuie traita in fiecare zi de catre fiecare dintre noi cu Dumnezeu alaturi.

Dupa ce am scris despre teatru iata-ma scriind despre film. Sper sa nu alunec pe panta criticii dar ma vad nevoit sa scriu cateva cuvinte despre un film minunat sau mai bine spus despre o poveste minunata. O sa incep prin a spune ca am vazut filmul la AFI Cotroceni acolo unde mi-a fost dat sa vad cea mai mare varietate de “animale urbane” descrise candva la noi la Guerrilla in campania anti-mitocanie. Tot felul de femei “bricolate” de mana cu tampiti agresivi si analfabeti. O tara a minunilor pana la urma

Sa revenim la film. Eu personal nu imi aduc aminte aproape niciodata ce visez dar daca ar fi sa pot face asta, sa-mi amintesc visele, cred ca mi-ar placea sa stiu despre mine ca visez precum Alice. Visul ei nu este nici frumos nici urat, este o mica viata cu tot ce are ea, bun si rau, frumos si urat, cu demoni si zane si cu mult umor. Filmul se bucura de o distributie perfecta, de efecte minunat lucrate si de promovare destul de discreta. Adevarul este ca dupa dementa creata de “Avatar” e greu sa ne mai deranjeze vreun film prea curand in ceea ce priveste promovarea. Mi se pare interesant ca “Alice In Wonderland” s-a vandut mai bine in America in prima saptamana decat “Avatar”. E genul de poveste cu care ne-am nascut in suflet. Daca vreti sa va binedispuneti, sa uitati pentru doua ore de lumea din jur si sa visati cu ochii deschisi mergeti si vedeti-i pe Alice si pe un Johnny Depp fooooarte simpatic as “The Hatter”!

Cand am plecat de la film ma gandeam daca mi-ar placea sa vad o continuare. Hmm, greu de spus. Parca as vrea si parca n-as vrea. Avem cu totii in minte cateva esecuri gen Shrek si parca nu as vrea sa se intample asa si cu Alice dar pe de alta parte parca as vrea ca visul sa mearga mai departe.